Sleeping with the ghosts.
N-am fost niciodata adepta risipei fara de sens a cuvintelor, but then again, n-am fost niciodata adepta retinerii sentimentelor intr-o cutie, departe de ochii lumii. Si uneori, in momente-n care fac abuz de cuvinte pe baza de sinceritate, sunt adepta punerii in spatele unui zid a tot ceea ce am fost in stare sa zic. Sa ramana acel zid martor al identitatii mele, pentru ca ma lepad eu de ea. Identitatea emotionala, nu altceva. E si normal, nu ? Mereu incepe construirea a ceva nou, pe o baza veche. Mai simplu de-atat, incerc sa spun ca acel “ceva nou” pe care il am e indeajuns de puternic sa-mi striveasca vechea identitate emotionala. Mai simplu ? Ma simt ca si cum nu mai am vreun trecut absurd si mincinos, ranit si calcat in picioare de fapte absurde si umilitoare, ma simt mai “eu” ca niciodata. Niciodata, pe buna dreptate, pentru ca niciodata nu am fost asa. Uita orice declaratie, oricum toate si-au gasit sfarsitul in mine, e ca si cum niciodata nu am trait.
Acum. Prezentul meu e frumos, siropos, asa cum mi l-am dorit intotdeauna. Alearga dintr-un punct in altul, lovind cu un albastru incantator peste privirea mea monotona. Si ochii mei raman blocati acolo, in locul unde mare-i poarta lui privirea, locul unde am invatat si eu sa traiesc. E punctul meu zero, momentul in care intotdeauna arunc cu bucati din mine in el, pentru ca sunt mai in siguranta acolo, inchise in clestarul fiintei lui. Prezentul meu e-o lume intreaga, pe care-as fi in stare s-o parcurg neostenita, doar ca sa-i descopar umbrele, zgomotul si stelele, pe care el le ascunde cu atata iscusinta.
Stiu doar ce bine e la pieptul lui, cand tremuram neincentat sub atingeri subtile, cand respiram timid cate-un sarut pe frunte si luam in palme linistea care-l inconjura. Stiu ca e aici sa ma salveze, atunci cand nici cuvintele nu ma ascund de regrete, atunci cand nici macar aerul nu ma poarta spre mai bine. Si daca eu raman fara resurse, isi smulge propiile buze si le-aseaza pe ale mele, sa ma salveze c-un sarut, zambind si fugind cu toate grijile mele. Zambetul lui strengar si-un chicot de copil, mainile si buzele, fiecare suvita de par care sta, in mod dezordonat, “la locul ei”, degetele care tes vise respirate in doi, asta e prezentul de care nu ma pot dezlipi. Si nu pot sa nu iubesc, atunci cand am doua brate care ma cuprind spre infinit si buze dulci, care se odihnesc lenes pe obrajii mei.. Si nu-mi pot reveni din vraja lui, pentru ca stiu ca are pregatit un teanc de lumi involburate, pline de povesti cu noi, pe care mi le-asterne sub intreaga fiinta.
Si daca stau s-arunc de doua ori privirea pe acest prezent.. Nu de asta il iubesc. Nu pentru ca e frumos si buzele lui rosii, perfecte, ma saruta perfect cu orice ocazie, nu pentru ca pielea lui poarta istoria noastra si pentru ca fiecare atingere are o incarcatura aparte.. Nu. Il iubesc pentru ca stiu ca daca el nu ar mai fi, nici eu nu ai mai fi aceeasi si lumea s-ar schimba intr-un intreg pumn de praf, strain de mine.
Il iubesc pentru ca se afla in tot, in muzica si carti, lumini si vant si apa, peste tot, in mine.
