Acum. Prezentul meu e frumos, siropos, asa cum mi l-am dorit intotdeauna. Alearga dintr-un punct in altul, lovind cu un albastru incantator peste privirea mea monotona. Si ochii mei raman blocati acolo, in locul unde mare-i poarta lui privirea, locul unde am invatat si eu sa traiesc. E punctul meu zero, momentul in care intotdeauna arunc cu bucati din mine in el, pentru ca sunt mai in siguranta acolo, inchise in clestarul fiintei lui. Prezentul meu e-o lume intreaga, pe care-as fi in stare s-o parcurg neostenita, doar ca sa-i descopar umbrele, zgomotul si stelele, pe care el le ascunde cu atata iscusinta.

Stiu doar ce bine e la pieptul lui, cand tremuram neincentat sub atingeri subtile, cand respiram timid cate-un sarut pe frunte si luam in palme linistea care-l inconjura. Stiu ca e aici sa ma salveze, atunci cand nici cuvintele nu ma ascund de regrete, atunci cand nici macar aerul nu ma poarta spre mai bine. Si daca eu raman fara resurse, isi smulge propiile buze si le-aseaza pe ale mele, sa ma salveze c-un sarut, zambind si fugind cu toate grijile mele. Zambetul lui strengar si-un chicot de copil, mainile si buzele, fiecare suvita de par care sta, in mod dezordonat, “la locul ei”, degetele care tes vise respirate in doi, asta e prezentul de care nu ma pot dezlipi. Si nu pot sa nu iubesc, atunci cand am doua brate care ma cuprind spre infinit si buze dulci, care se odihnesc lenes pe obrajii mei.. Si nu-mi pot reveni din vraja lui, pentru ca stiu ca are pregatit un teanc de lumi involburate, pline de povesti cu noi, pe care mi le-asterne sub intreaga fiinta.

Si daca stau s-arunc de doua ori privirea pe acest prezent.. Nu de asta il iubesc. Nu pentru ca e frumos si buzele lui rosii, perfecte, ma saruta perfect cu orice ocazie, nu pentru ca pielea lui poarta istoria noastra si pentru ca fiecare atingere are o incarcatura aparte.. Nu. Il iubesc pentru ca stiu ca daca el nu ar mai fi, nici eu nu ai mai fi aceeasi si lumea s-ar schimba intr-un intreg pumn de praf, strain de mine.

Il iubesc pentru ca se afla in tot, in muzica si carti, lumini si vant si apa, peste tot, in mine.

Traiesc si ma misc in realitate, asta insa nu inseamna ca trebuie sa o si respect. Am o problema.

Citesc, deci probabil am sa ignor.

” Părerea mea este că femeia care te iubeşte absolut e stăpânită de o forţă demonică, puternică, obscură, care sfârşeşte prin a te strivi. O asemenea femeie te anuleză, te descompune. Este o forţă mult mai tare decât tine “.

[Mircea Eliade].

Si sunt doar furioasa, doar mi-as lua pielea de pe mine si mi-as sfarama singura oasele, as intoarce totul pe dos si as lovi cu pumnii in toate colturile lumii. Mi-as scoate singura ochii si i-as lipi in oglinda, sa picure mereu, asta au fost meniti sa faca.

Sunt om, futu-i mama masii ! OM.

Si aparent, nimanui nu-i pasa. Si apoi, nici mie nu-mi mai pasa. Ca nu mai am de cine. “Nu mai sunt eu”, e deja un cliseu. Singuratate, tristete, infern, durere, abis, sentiment, oboseala, suflet, minte, respiratii intrerupte, griji, griji, griji. Cliseu. Pentru ca nu mai sunt doar substantive descriptive pentru o anume stare. Si ca s-o luam dramatic, sa nu cumva sa ne iesim dracului din ritm [Va rog, lumini, tobe, actiune!], cuvintele alea sunt tot ceea ce eu am devenit.

Ca nici macar nu vreau sa ma numesc o fiinta umana, cand disimulez orice. Cand plec si imi plec capul, in speranta ca zgomotul din jurul meu o sa cada. Ca lumea nu o sa ma faca nebuna daca tac ore intregi si ma uit in gol, ca ma arunc pe mine acolo.

Si.. Da. Acum spune frumos “Bun venit” fetei vesele si usor naive, care arunca cu glume si rasete in stanga si in dreapta, care se preface ca e cine stie cum si roz si ochelari de cal si Disneyland cu sclipici pe unghii si.. Mama dracu’.

T: Eu te inteleg
T: Crede-ma ca te inteleg
T: Dar la stadiul in care tu ai ajuns..
T: Cuvintele mele
T: Nu te mai ajuta cu nimic
T: Si sti si tu asta
Sarina: Stiu. Asta ma sperie
Sarina: Ca nu mai sunt cuvinte care sa ma ajute.

Pa.

Copilă. Capriciu cu ochii caprui. Nu vreau sa-mi întorc pielea pe dos si să-mi dezvălui interiorul colorat de sentimente, e din ce in ce mai greu sa fiu marionetă in decorul ăsta.

E alb sau negru. Mut şi surd, dar tot răsuna a replici greşite.

Cause everything I’ve done has made me numb..
If I had just one wish, it’d be to let this out.

Afară cu tot, ca să nu fiu eu umplută cu golurile tale. Nu şi în noaptea asta.

” I’m here. I love you. I don’t care if you need to stay up crying all night long, I will stay with you. There’s nothing you can ever do to lose my love. I will protect you until you die, and after your death, I will still protect you. I am stronger than Depression and I am braver than Loneliness and nothing will ever exhaust me “.

Vino sa vezi ce am construit pana acum, sa-mi spui daca bucatile din puzzle-ul meu se potrivesc cu ale tale, sa-mi spui daca iti plac culorile si cuvintele, sa-mi spui daca iti place copila asta cu doi ochi mari, caprui si sfidatori, ce te iubesc doar pe tine. Sa-mi spui daca rasul meu vesel se potriveste in gama ta, daca tango-ul meu se rupe din al tau. Sa-ti vad buzele cum se arcuiesc perfect intr-un zambet, cand imi spui “Da”.  Sa te vad fericit, caci esti la fel de copil ca mine si stiu ca-ti mai lipsea o singura jucarie insufletita.. Eu.

Vino, vino, vino. Vino doar ca sa imi spui sa stau cuminte, in timp ce tu alergi prin visele tale, vise fascinante, pe care mereu le-ai dus la capat. Esti tu insuti fascinant, inegalabil. Frumos. Esti dragoste, esti tot plamadit din sufletul meu si nu am cum sa nu te iubesc.

Iata-ma aici.. Doborata de o crunta raceala, doar cu asternuturile in brate, asteptand o cana fierbinte de ceai. You know, I just hope karma slaps you in the face.. Before I do. [Asa, asta era doar un manifest al zilei de azi]. Serios acum, mi se aguduie pieptul in zgomote pe care nici nu le recunosc ca fiind ale mele, suna prea brutal. Si puteam sa jur ca soarele va fi de partea mea.. Pariu pierdut cu natura, check. Trebuia sa-mi dau seama, eu pierd orice pariu.

You know what I want ? I want to open up to someone.. And I mean open up. I want to cry, laugh, scream and just spill out everything, get out everything out of my system, out of my mind. All these thoughts that have been suffocating me and eating away at me, I want them gone. I want it to be as if this chaos never happened.

[Si acum trebuie sa apara cineva pe fundal, sa rada diabolic si sa murmure : "Ce gluma buna !"] Omul acela sunt chiar eu, de fapt. Cuvintele mi se ciocnesc intre ele, inghesuindu-se sa imi intre in acest sistem, deja supra-aglomerat. Totul e inghesuit aici, ma mir cum mai pot eu respira. Cum mai pot respira, printre respiratii false si artificialitate. Automatizare, suflet fara sunet, suflet fara suflet.

She’s a little runaway.

Tema : Familia.

Loc de joaca pentru adulti. O casuta cu papusi umane cu care se joaca Dumnezeu. Locul unde iubirea nu se imparte, ci se multiplica, cu fiecare jucarie insufletita pusa in scena. Papusarul le pune la dispozitie un decor, nu intotdeauna colorat, dar le ofera o paleta de culori si pensule; de aici depinde doar de ei daca vor invata sau nu sa picteze.

Celor mai putini norocosi, le aluneca culorile de pe sevalet, iar atunci, culoarea se imprastie, murdarind cu haos casuta de papusi.

Cei talentati vor picta in culorile apusului, chiar si rasaritul, ce nu va inceta niciodata sa apara, dupa furtunile de nonculori ale Papusarului.

[Bianca, Sarina, Tea, Laur].